Orlando di Lasso (1532 – 1594) este unul dintre cei mai importanţi compozitori franco-flamanzi din perioada Renaşterii.
Copilăria şi-a petrecut-o la Heinaut, mai târziu devenind membru al corului de la Saint-Nicolas din Mons, oraşul său natal. A călătorit foarte mult – în Franţa, Sicilia, Flandra, Italia (Milano, Napoli şi Roma), Anglia, ş. a., cu aceste ocazii oferindu-i-se posibilitatea de a acumula diverse cunoştinţe muzicale. A fost capelmaistru (1553) la San Giovanni in Laterano, la Roma, făcând o pasiune pentru arta italiană. Primele sale lucrări aveau să-i fie tipărite şi publicate în anul 1555 de către Tylman Susato, în Antwerp, acestea fiind incluse într-un op. 1 ce conţinea o colecţie de madrigale, vilanele, cântece franceze şi motete. Tot în acest an, în Veneţia i-a fost publicată o primă culegere de madrigale la cinci voci. În anul
1556 i-a fost publicată prima culegere de madrigale la cinci şi şase voci, în oraşul Antwerp.
S-a căsătorit cu Regina Wäckinger (în 1558), fiica unui funcţionar la curtea de Bavaria, cu care a avut doi copii: Ferdinand şi Rudolph.
În timp a ajuns să fie foarte apreciat de domnitorii vremii, în special Wilhelm V, duce de Bavaria, şi fiul său Albrecht care nutreau o înaltă stimă pentru el. A devenit capelmaistru al curţii de la München în anul 1563. A continuat să călătorească, dar postul de capelmaistru a fost ocupat de el până la moartea sa, în anul 1594.
Creaţia lui Orlando di Lasso este foarte vastă, cuprinzând peste 2000 de lucrări, în care compozitorul exploatează toate genurile epocii. Este sinteza dintre tehnica flamandă şi arta italiană, franceză şi germană, pe care compozitorul a ştiut să le asimileze perfect. Lasso nu a creat noi genuri, dar şi-a imprimat personalitatea lărgind şi aprofundând pe cele deja existente, dându-le astfel noi dimensiuni. Un impresionant număr de compoziţii din creaţia sa îl ocupă motetul, ajungând la 530 de lucrări de gen, urmat de 175 de madrigale şi villenelle, 150 de chansone franceze şi 90 de lieduri germane.
Funcţia sa de capelmaistru al curţii de la München includea şi datoria de a compune pentru slujbele de dimineaţa câte o missă polifonică, mai complexă sau mai uşoară, în funcţie de ocazie. A scris magnificaturi în număr considerabil pentru slujbele de vecernie şi la fel motete, pentru liturghie. În preajma anilor 1570 i se publică 5 impetuoase volume de lucrări sacre, intitulate Patrocinium musices, iar anii 1581 – 1585 sunt marcaţi de un număr de noi publicaţii de misse, magnificat, motete, psalmi şi lieduri germane.
Un loc de cinste în creaţia sa profană îl ocupă madrigalul. Primele lucrări de gen ale lui Orlando di Lasso sunt şapte madrigale la patru voci, introduse în colecţia op. 1, influenţate de anii petrecuţi în Italia, în special la Roma. Textele acestor lucrări aparţin poeţilor Petrarca, Ariosto şi Sannazzaro. O altă colecţie de madrigale la patru voci apare în anul 1554. Madrigalele sale la cinci voci sunt cuprinse în 5 volume, apărute în ani diferiţi (Vol. I – 1555, Vol. II – 1557, Vol. V – 1585, ş. a.). Următoarele compoziţii de gen au fost incluse într-un volum de madrigale la 4, 5 şi 6 voci, în anul 1587. Scriitorul ale cărui sonete se regăsesc cel mai des în textele acestor lucrări este Petrarca. În tot acest parcurs compozitorul abordează stiluri diferite în madrigalele sale. Implementează sonetul religios, utilizează cromatisme, scurte motive contrastante, declamaţii pe valori scurte de note şi un contrapunct de specia întâi ce duce la omofonie. Stilul său de mai târziu ajunge să fie total diferit de cel afirmat în lucrările sale de tinereţe. Cu puţin timp înainte de moartea sa dedica Papei Clement al VIII-lea ultimul său ciclu de madrigale spirituale la şapte voci, Lagrime di S Pietro, adăugând la acesta un motet la şapte voci intitulat Vide homo quae pro te patior. Acest ciclu reprezintă unul dintre cele mai remarcabile opere artistice în istoria muzicii.
II Claudio Monteverdi
Claudio Monteverdi este unul din reprezentanţii de seamă ai şcolii vieneze din cea de a treia perioadă a Renaşterii.
În Cremona, un modest oraşel al Italiei, se năştea la data de 15 mai 1567 primul fiu al medicului Baldassare Monteverdi: Claudio Zuan Antonio. Despre mama sa nu se ştie decât că se numea Maddalena. Aceştia doi au mai avut încă trei copii dintre care Giulio Cesare va fi cel mai apropiat de Claudio. Medicul Baldassare era un om respectat, câştiga bine fără să faca parte din rândurile nobilimii. Familia sa trăia modest, dar lipsită de griji. A avut grijă să dea copiilor săi educaţie aleasă şi i-a sprijinit material oridecâteori a fost nevoie. Cei doi fii vor împărtăşi vocaţia muzicală.
În casa tatălui său copilul Claudio a avut posibilitatea să primească numeroase cunoştinţe care i-au folosit mai târziu. Personalitatea sa puternică a fost formată şi prin prezenţa continuă a bolnavilor în casa tatălui său, a cărui răbdare şi pasiune pentru vocaţia sa a constituit un model demn de urmat pentru copii săi. Talentul şi însuşurile muzicale ale fiului cel mare le descoperă curând tatăl şi-l încredinţează pedagogului Marcantonio Ingegneri, spre şlefuire. Acesta îl învaţă regulile tradiţionale ale contrapunctului sever, făcându-i cunoscute toate secretele muzicii corale.
Încă din urmă cu un secol Italia găzduia mulţi compozitori flamanzi. Prin aceştia a ajuns în peninsulă practica polifoniei.
Haosul politic, asuprirea străină, ţara împărţită, dau naştere unui pătrunzător sentiment naţional aprins deopotrivă în inimile artiştilor şi iubitorilor de artă. Astfel tânărul Monteverdi trebuia să-şi însuşească, pe lângă legile polifoniei bisericeşti, cântecele italiene de inspiraţie populară – canzonettele – şi dansurile numite villanelle. Tot de la maestrul său îşi însuşeşte tainele componistice în arta madrigalului, gen foarte la modă la vremea respectivă, şi învaţă să cânte la violă şi la orgă. Învăţăcelul devie un adevărat virtuoz ca interpret la aceste instrumente, faima lui răspândindu-se printre contemporanii săi atât prin acest fapt cât şi prin creaţiile sale.
Creaţia sa excelează în arta madrigalului. Este întemeietorul genului Opera. Lucrările sale au fost foarte cântate chiar şi în timpul vieţii sale.
Din punct de vedere material compozitorul duce o viaţă foarte grea o perioadă de 22 de ani pe care o petrece la curtea ducelui Vincenzo Gonzaga, în oraşul Mantua, în Italia. A fost angajat aici ca violonist (în 1590), dar în realitate a avut o activitate mult mai bogată. Spiritul său inovator îl ajută să ajungă în scurt timp principala autoritate printre muzicienii de la curte. Ducele, deşi îl preţuia pe tânărul compozitor, când venea vorba de plată se arăta foarte zgârcit. Avariţia lui Vincenzo îl va afecta foarte mult pe Monteverdi. Este nevoit să lucreze sub stres, continuu, într-un oraş cu un aer umed, nesănătos. Toate acestea contribuie la îmbolnăvirile dese ale compozitorului, la durerile de cap şi de ochi, care l-au urmărit pe tot parcursul şederii la Mantua.
În anul 1595 se căsătoreşte cu Claudia Cattaneo, cântăreaţă talentată, fata unuia dintre violoniştii de la curte, cu care are doi fii: Francesco (1600) şi Massimiliano (1604).
Este nevoit să cheltuie mult pe seama deselor plimbări ale ducelui făcute cu diferite ocazii – din suita personală a acestuia face parte negreşit şi cel mai important muzician de la curte. Călătoreşte astfel în Ungaria (1595), Flandra (1599) şi Franţa.
În 1601 avansează de la postul de violist la cel de dirijor al curţii ducelui de Mantua.
După moartea soţiei sale (1607) viaţa compozitorului devine şi mai grea. Mereu bolnav, sleit de puteri din cauza muncii asidue de la curte, este nevoit să se îngrijească în acelaşi timp şi de educaţia celor doi fii rămaşi în grija sa. O dată cu o pauză medicală în oraşul natal cere eliberarea din post, dar ducele refuză să i-o ofere. Îi promite în schimb mărirea salariului şi o rentă anuală pe tot parcursul vieţii, pe care de altfel nu o primeşte niciodată. Moartea ducelui (1612) aduce cu sine concedierea compozitorului.
Rămas fără slujbă, caută să se angajeze, reuşind abia în vara anului 1613 să ocupe postul de dirijor al bazilicii San Marco din Veneţia. Începând de acum viaţa compozitorului ia o turnură favorabilă atât pentru sănătatea sa cat şi pentru munca sa. Îşi iubeşte slujba, este respectat şi apreciat. Programul îi este aerisit deşi comenzile vin din toate părţile, până atunci renumele său ajungând pe meleaguri îndepărtate. Aici iau naştere operele sale de maturitate. Moare la 29 noiembrie 1643 înconjurat de admiraţie şi succes, lăsând în urmă o creaţie de proporţii uriaşe, cântată de muzicieni şi iubită atât de aceştia cât şi de publicul larg şi complex.
Creaţia sa vastă se axează foarte mult pe două genuri îndrăgite de compozitor: madrigalul şi opera.
Primul opus al tânărului de cincisprezece ani constă într-o culegere de cântece religioase pe trei voci intitulată Sacrae Cantinculae (1582), o lucrare de şcoală, dar foarte reuşită. Se recunoaşte aici influenţa maertrului său Ingegneri. La numai un an după acest volum apare o colecţie de madrigale religioase la patru voci – Madrigali spirituali. La şaptesprezece ani dă la iveală un nou caiet conţinând canţonete la trei voci (Canzonette a tre voci, 1584). Pe parcursul vieţii sale Monteverdi dă naştere la nouă volume de madrigale în care se poate observa maturizarea treptată a compozitorului în materie de muzică. Primul volum l-am menţionat mai sus, însă autorul îşi numeşte madrigalele abia de la următorul volum cu articolul numeral primul. Majoritatea lucrărilor i se tipăresc la Viena, reputaţia sa fiind excelentă între iubitorii de artă. Astfel, Primul volum de madrigale (la cinci voci) ia fiinţă în 1587. În acest volum se observă influenţa compozitorilor veneţieni Vicenzo Ruffo şi Cipriano de Rore. Eterogenitatea lucrărilor dată de conţinutul, atmosfera şi textele variate denotă faptul că Monteverdi nu-şi însuşea încă un stil propriu. Aceste lucrări dovedesc o intonaţie luminoasă, o dispoziţie optimistă şi un elan tineresc. Al doilea volum de madrigale i se tipăreţte în anul 1590, la Viena. În această colecţie se conturează mai clar personalitatea compozitorului: cele mai multe madrigale sunt pe versuri de Tasso; dezvoltă formele; structura este mai variată; melosul mai expresiv. O dată cu terminarea acestui volum se sfârşeşte şi ucenicia compozitorului faţă de mentorul său Ingegneri (al cărui nume apare pe coperta tuturor volumelor lui Monteverdi de până aici, în semn de mândrie şi respect).
Urmează o nouă etapă, la vârsta de 23 de ani fiind angajat la curtea ducelui Gonzaga. În 1592 vede lumina Al treilea volum de madrigale,ce conţine în mare parte lucrări compuse la Cremona, în care poezia lui Tasso ocupă un loc substanţial. Este vizibilă inovarea scriiturii vocale care se apropie de o concepţie tonală. Al patrulea volum de madrigale este tipărit în 1603. Se observă aici caracterul instrumental al vocilor, folosirea îndrăzneaţă a intervalelor, a acordurilor disonante aduse fără pregătire, intonaţia pasionată şi ritmica pregnantă. Pe coperta celui de al cincilea volum de madrigale (tipărit în 1605) Monteverdi se intitulează „maestro della musica” al ducelui de Mantua. Inovaţia compozitorului se observă şi numai aruncând o privire asupra coperţii volumului: „Madrigale pe cinci voci, cu acompaniament de bas continuu, pentru clavecin, chitară sau alte instrumente asemănătoare”[1].
În 1606 apare o culegere intitulată Scherzi Musicali, de care s-a îngrijit fratele său, Giulio Cesare. Aici Monteverdi întrebuinţează pentru prima dată stilulel egant şi sonoritatea plăcuta a chansonului francez, păstrând totodată muzicalitatea caldă şi dulce specific italină.
Claudio Monteverdi este autorul primei drame muzicale din istoria muzicii: Orfeu (1609), intitulată de compozitor favola in musica – poveste cu muzică. Îi urmează opera Arianna, din care s-a păstrat până azi doar Lamonto-ul eroinei principale.
Al şaselea volum de madrigale conţine madrigale de doliu, compozitorul fiind marcat de moartea soţiei iubite.
Al şaptelea volum de madrigale nu mai cuprinde madrigale în vechiul înţeles al genului, ci lucrări pentru 1, 2, 3, 4 şi 6 voci. Unele compoziţii au acompaniament instrumental de bas continuu, există 9 monodii cu acompaniament instrumental, şi un balet intitulat Trisi e Clori.
Prima operă publică Il ritorno d’Ulise (Întoarcerea lui Ulise) ia naştere în 1636. Reprezentarea operei, deschisă publicului larg până atunci privat de astfel de evenimente, s-a bucurat de un succes răsunător. I-a urmat, tot în acest gen, L’incoronazione di Poppea (Încoronarea Popeei – 1642) care aduce nou personajele istorice în locul celor mitologice găsite în operele anterioare.
În ultimii ani ai vieţii compozitorul mai dă la tipar două culegeri: Madrigale de vitejie şi de dragoste (1638) şi Culegere de compoziţii morale şi religioase (1941).
[1] Pandi Marianne – Claudio Monteverdi, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R. P. R., 1963, pag. 50.
III Joseph Haydn
Primul în succesiunea timpului dintre cei trei reprezentanţi ai clasicismului muzical vienez (Haydn, Mozart şi Beethoven) a fost Franz Joseph Haydn, născut la 31 martie 1732 în Rohrau. Provenea dintr-o familie modestă: tatăl lui, Mathias Haydn, era caretaş, iar mama, Anna Maria Koller, bucătăreasă la familia contelui Harrach. La vârsta de opt ani, Joseph Haydn a fost admis în corul catedralei din Viena (Stephansdom), unde a cântat până la vârsta de 17 ani, când - fiind în schimbare de voce – a fost concediat. În perioada 1749-1759 Joseph Haydn şi-a câştigat existenţa ca muzician liber. A studiat ca autodidact teoria muzicală şi contrapunctul şi a primit ocazional lecţii de la renumitul compozitor italian al timpului, Nicola Porpora. În acest timp a început să compună diverse lucrări muzicale. Între anii 1756 şi 1757 este oaspetele baronului Karl Josef von Fürnberg, pentru care compune primele sale divertismente, nocturne, casaţiuni, dar şi primele lucrări în forma de sonată. Anii 1759-61 i-a petrecut ca director muzical în serviciul contelui Morzin în Lukavec, în Boemia. S-a căsătorit, în 1760, cu Anna Keller. Nu au avut copii, iar căsătoria lor a fost una neîmplinită. Primele sale lucrări le-a scris în stilul galant al epocii, lăsând să iasă la iveală sinceritatea şi echilibrul mijloacelor de exprimare proiectate din firea sa echilibrată şi senină, datorită căreia a reuşit să realizeze prototipuri ale genurilor muzicale clasice.
În anul 1761, prinţul Nikolaus Joseph Esterházy l-a angajat în calitate de conducător muzical secund, vreme de cinci ani, după care a devenit şeful orchestrei. Timp de treizeci de ani Haydn a rămas în serviciul acestei familii. S-a bucurat aici de condiţii bune de viaţă şi de creaţie, de suficientă libertate, aşa încât a putut diversifica şi a mări aparatul orchestral, şi şi-a permis să experimenteze, să-şi dezvolte şi să-şi perfecţioneze propriul său stil. Multe din lucrările sale le-a compus în cadrul serviciului, pentru orchestra de care dispunea. Era un om vesel, glumeţ şi sănătos. Însuşirile acestea se vor răsfrânge în muzica sa, în vigoarea, optimismul şi umorul ei. În acest context Haydn a perfecţionat şi a stabilit tiparul a două genuri importante ale muzicii culte: simfonia şi cvartetul de coarde. A calatorit des la Viena, păstrând astfel legatura cu cercurile muzicale din capitala imperiului austriac şi totodată fiind la curent cu manifestările artistice de acolo.
Un incendiu dezastruos, petrecut în anul 1776, a distrus o parte a vechiului Palat Eszterházy din Eisenstadt. Odată cu acesta au ars şi majoritatea manuscriselor compozitorului.
Patrusprezece ani mai târziu urmaşul prinţului Esterházy a desfiinţat orchestra. În urma acestui fapt Haydn s-a ales cu o pensie permanentă de 1.400 guldeni, devenind independent financiar. S-a mutat la Viena împreună cu soţia sa, care a murit în primăvara lui 1800.
În 1792 Universitatea din Oxford i-a acordat titlul de Doctor honoris causa. Pentru ceremonia decernării, Haydn a compus Simfonia Oxford. Succesul extraordinar obţinut în metropola engleză i-a adus o a doua invitaţie pentru a dirija un ciclu de concerte (prima invitaţie primind-o în stagiunea 1791 – 1792) pentru stagiunea 1794 – 1795. În Londra a compus 12 simfonii – Simfoniile Londoneze (dintre care cele mai cunoscute sunt: Simfonia surpriză (Nr. 103), Simfonia militară (Nr. 100) şi Simfonia Ceasornicul) – şi şase cvartete de coarde, care constituie unele din cele mai importante creaţii ale sale. Tot aici compozitorul a redescoperit genul vocal simfonic oratoriu, pe care îl mai abordase o singură dată, în slujba prinţului de Esterházy (oratoriul Il ritorno di Tobia). Alte două oratorii iau naştere la Londra, anume Creaţiunea şi Anotimpurile. Aceste lucrări devin reprezentative pentru creaţia sa. Între cele două călătorii la Londra, Haydn a trăit la Viena unde l-a avut ca elev, printre alţii, pe tânărul Ludwig van Beethoven. Discipol i-a fost şi Wolfgang Amadeus Mozart, cu care Haydn a păstrat o relaţie afectivă caldă şi profundă până la moartea tânărului compozitor.
În ultima perioadă a vieţii sale s-a bucurat de recunoştinţă, de respect, de multe onoruri şi însemne de onoare din toată Europa, de dragostea compozitorilor vremii şi a publicului larg.
Ultimele zile de viaţă ale compozitorului au fost deosebit de agitate, întrucât armata franceză ocupa Viena. Faima sa a făcut ca însuşi Napoleon să ordone ca o parte din garda sa personală să facă de strajă la uşile clădirii în care agoniza marele compozitor, pentru ca nimeni să nu-i deranjeze ultimele clipe. În dimineaţa zilei de 31 mai 1808, Haydn a intrat în comă, murind câteva ore mai târziu.
Creaţia lui Joseph Haydn numără peste o mie de lucrări , între care 104 simfonii (12 Simfonii Londoneze, 6 Simfonii Pariziene, etc.), peste 80 de cvartete de coarde, peste 20 de trio-uri pentru instrumente cu coarde, un număr mare de concerte pentru un instrument (pian(7), vioară(3), violoncel ş. a.) şi orchestră, peste 60 de sonate (33 de sonate pentru pian), oratorii – dintre care cele mai importante sunt Die Schöpfung („Creaţiunea”) şi Die Jahreszeiten („Anotimpurile”) –, 13 Misse, printre care Missa in tempore belli, Nelsonmesse, Harmoniemesse, Schöpfungsmesse, lucrări dramatice (Dracul şchiop, Farmacistul – opere comice –, Orfeu şi Euridice, Armida, etc.) lieduri, divertismente, cassaţiuni, nocturne, marşuri, menuete, dansuri germane, ş. a. Importanţa creaţiei sale în istoria muzicii este covârşitoare, întrucât el a pus bazele Clasicismului muzical, a tuturor formelor şi regulilor sale de bază. Mai mult, Haydn a constituit punctul de plecare şi reper al marilor săi urmaşi, Mozart şi Beethoven, şi nu numai.
Muzica sa farmecă de mai bine de 200 de ani, linişteşte şi odihneşte sufletul, spunându-ne că viaţa poate fi bucurie şi armonie, cel mai minunat dar pe care Creatorul ni-l oferă.
IV Dintre compozitorii perioadei Romantice fac parte:
- Franz Schubert (1797 – 1828) - poetul muzical al liedului, genul prin excelenţă romantic;
- Robert Schumann (1810 – 1856) - cel care a creat un mod particular de expresie pianistică, lucrările sale surprinzând prin contrastele pe care le exprimă;
- Frédéric Chopin (1810 – 1849) - cel care introduce în lucrările sale (Nocturne, Fantezii, Valsuri, Studii, Poloneze, etc.) o ornamentaţie abundentă, pasaje ample, mari acorduri arpegiate, care dovedeşte o fantezie improvizatorică şi o forţă ritmică deosebite.
