I Renaşterea
În epoca Renaştererii (cuprinsă între secolele XIV – XVI) Europa cunoaşte o înflorire intensă atât sub aspect social-economic cât şi sub aspect ştiinţific, cultural şi artistic.
În epoca Renaştererii (cuprinsă între secolele XIV – XVI) Europa cunoaşte o înflorire intensă atât sub aspect social-economic cât şi sub aspect ştiinţific, cultural şi artistic.
Renaşterea îmi inspiră un sentiment de bucurie, o dorinţă de a trăi intens, de a readuce la viaţă lucruri ce par a fi uitate, dar care au o frumuseţe nebănuită! Cel putin acest sentiment mă gândesc că trebuie să fi avut cei ce au contribuit la noile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii şi la descoperirile geografice petrecute în acea perioadă. Bogăţiile acestea au determinat înflorirea artei, au adus cu sine o nouă concepţie despre lume şi viaţă ce se va oglindi în toate domeniile vieţii. Caracterizată prin adevarate explozii materiale, sociale şi spirituale, prin efervescenţa culturala, Renaşterea aduce cu sine principiul dezvoltării personalităţii omeneşti. Se tinde încă din această perioadă spre eliberarea de rigorile dogmelor religioase. Omul devine centrul atenţiei atât în artă cât şi în filozofie, scopul principal fiind fericirea sa pe pământ.
Întoarcerea la valorile culturale ale antichităţii şi afirmarea nestingherită a individualităţii umane se manifesta atât în literatură (Dante, Miguel de Cervantes), cât şi în pictură şi sculptură (Leonardo da Vinci, Michelangelo, Botticelli, Donatello), în filozofie (Niccolo Machiavelli, Thomas More), în teologie (Erasmus, Martin Luther, John Calvin), în ştiinţă (Galileo Galilei), ş. a. Arta dorea să reînvie cultura Greciei antice din perioada de mare dezvoltare din timpul lui
Pericle (cca. 495 - 429 î.Hr, unul dintre cei mai străluciţi protectori ai culturii din istorie).
În muzică epoca Renaşterii poate fi împarţită în trei mari etape, şi anume Renaşterea timpurie, Şcoala franco-flamandă şi Epoca de aur a polifoniei vocale.
Renaşterea timpurie, căreia i se mai atribuie şi denumirea de Ars Nova – după tratatul lui Philippe de Vitry datând din 1319 – se dezvoltă pe teritoriul Italiei, la Genova, Florenţa şi Veneţia.
Philippe de Vitry (1291 – 1361) este reprezentantul cel mai important al acestui secol. Lui i se datorează perfecţionarea sistemului de notaţie şi dezvoltarea teoriei disonanţei în care subliniază rolul terţelor şi sextelor (consonanţe imperfecte) în discursul muzical.
Guillaume de Machault (1300 – 1377) este un alt important reprezentant, recunoscut ca fiind cel care a scris prima missă polifonică.
Stilul umanist al epocii a dus la accentuarea procesului de laicizare a muzicii religioase. Astfel se disting două tipuri de muzică: cea religioasă, bazată pe monodia gregoriană, cu genuri specifice ca motet, missa, magnificat, coral, psalmi; şi cea laică, bazată pe influenţele cântecului popular, cu genuri ca madrigalul, villanella, frottola, cantoneta, ballata, balletto, caccia, canon, pesca, chanson, canzonetta, madrigal, lied polifonic, toate apărute în Ars Nova, dar perfecţionate în cea de a treia perioadă a Renaşterii. Formele şi genurile muzicii laice preiau modelul polifonic al muzicii religioase.
Genul religios reprezentativ pentru această perioadă este motetul (care apare în secolul XIII). În secolul XIV melodia devine cantabilă şi apar imitaţii în secţiunea de început şi imitaţia canonică (în creaţia compozitorilor Jacopo di Bolognia şi Francesco Landini). Ca formă este alcătuit dintr-un lanţ de fraze. În
forma sa iniţială a fost scris la două voci, construit pe un cantus firmus luat din cântecul gregorian. La început textul motetului era în limba latină. Încetul cu încetul doar vocea gravă (tenorul) prezenta textul – cu caracter religios – în latină, celorlalte voci dându-li-se texte diferite, cu caracter laic, în limba franceză. Această formă a motetului nu a durat mult din cauza opoziţiei bisericii, care o aprecia ca fiind vulgară. În secolele XIV – XV se unifică textul, de regulă fiind latin. Motetul are aceeaşi scriitură ca madrigalul, diferenţa constând în text: madrigalul urmăreşte pas cu pas sensul textului, pe când motetul creează doar imaginea generală.
Madrigalul apare în Italia, în secolul XIV. Iniţial lucrările erau scrise la doua voci, mai rar la trei voci. Linia melodică îi era încredinţată vocii superioare iar textul era acelaşi pentru toate vocile. După această perioadă, timp de un secol genul madrigal nu mai prezintă interes pentru compozitori. Revine însă în atenţia acestora în secolul XVI, o dată cu răspândirea compozitorilor flamanzi în Europa. Se păstrează din secolul XIV doar numele şi unele subiecte. Tema principală este dragostea, iar textele sunt preluate în mare parte din literatura renascentistă, de la renumiţii poeţi Dante, Petrarca, Guarini, Tasso, ş. a. Din punct de vedere muzical fiecare voce este acum bine individualiată. Fiecare cuvânt este redat prin muzică. La sfârşitul secolului XVI se remarcă scriitura la cinci voci, imitativă – ce alterează de multe ori cu cea omofonă, melodica variată, ambitusul mare, cromatismele frecvente şi tendinţele spre dramatic.
[1] Vasile Iliuţ - O carte a stilurilor muzicale, Editura Academiei de muzică, Bucureşti, 1996, vol. I, pag. 199.
Şcoala franco-flamandă (sec. XV – prima jumatate a sec. al XVI-lea) reprezintă cea de a doua perioadă a Renaşterii. În sec. al XV-lea, în urma războiului de 100 de ani (1337 – 1453) dintre Anglia şi Franţa în care economia acestora din urmă cade, se dezvolta cultura flamandă şi burgundă – ţinutul Flandrei şi Burgundiei (azi
Belgia, Olanda, Luxemburg, NE Franţei), ţări cu deschidere la mare, favorizând dezvoltarea oraşelor-porturi.
Şcoala franco-flamandă cuprinde trei perioade:
1. Prima şcoală franco-flamandă (prima jumătate a secolului XV), perioadă în care arta contrapunctului atinge culmile înfloririi, textul literar este sacrificat în favoarea libertăţii vocilor, polifonia la patru voci devine cea mai utilizată structură componistică, iar missa capătă unitate prin introducerea unei singure teme în toate cele cinci părţi.
Printre cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei perioade sunt Guillaume Dufay (~ 1400 – 1474) şi Gilles Binchois (~ 1400 – 1460).
2. În perioada celei de a doua şcoli franco-flamande se ajunge la un înalt grad de virtuozitate în scriitura polifonică. Compoziţiile muzicale devin uneori jocuri sonore, ghicitori muzicale sau doar nişte construcţii interesante. Imitaţia, canonul, contrapunctul liber devin scop în sine. Se acordă o mai mare atenţie importanţei egalităţii vocilor în polifonia la patru voci, intensitatea sonoră gradându-se prin intrările succesive ale vocilor. Se renunţă la acompaniamentul instrumental în polifonia vocală, mai ales în lucrările religioase.
Reprezentanţi ai acestei şcoli: Johannes Ockeghem (1420 – 1495) – cel care a conceput canonul la 36 de voci reale Deo gratias, reprezentând culmea tehnicii contrapunctice –, Jacobus Obrecht (1440 – 1505), Josquin des Près (1450 – 1521), ş.a.
3. În a treia şcoală franco-flamandă compozitorii franco-flamanzi se răspândesc prin toată Europa, influenţând muzica mai ales în Italia, Franţa şi Germania. Tehnica muzicală flamandă devine cunoscută şi datorită apariţiei imprimeriilor muzicale.
Reprezentanţi pentru această perioadă sunt Adrian Willaert (~ 1480 – 1562) – mentor al şcolii veneţiene, Jaques Arcadelt (1514 – 1557) – cultivând madrigalul italian si chansona franceză, Cipriano da Rore (1516 – 1565), Orlando di Lasso (1532 – 1594) – autor a aproximativ 2500 de lucrări în toate genurile, ş.a.
Cea de a treia perioadă a Renaşterii, cunoscută şi sub numele de Epoca de aur a polifoniei vocale, cuprinde secolul XVI şi este perioada de maximă înflorire a Renaşterii, leagănul „umaniştilor”, cei a căror deviză era „cunoaşte-te pe tine însuţi”.
„Pe lângă descoperirea lumii, cultura Renaşterii aduce o altă realizare şi mai mare: Renaşterea descoperă şi scoate la lumină omul în întregul său”[1], spunea istoricul elveţian Jakob Burckhardt, pasionat de arta şi cultura renascentistă.
Centrul muzical se mută, zona de influenţă şi dezvoltare a artei devenind din nou Italia şi Franţa. Această epocă reprezintă perioada desăvârşirii artei contrapunctului vocal. În Italia au contribuind la aceasta compozitori ca: Giovanni Perluigi da Palestrina (1525 – 1594) la Roma, Orazzio Vecchi (1550 – 1605) şi Carlo Gesualdo da Venosa (1560 – 1613) la Florenţa, Andrea Gabrielli (1515 – 1586), Baltasare Donati (1530 – 1603), Luca Marenzio (1553 – 1599), Givanni Gabrielli (1557 – 1612) şi Claudio Monteverdi (1567 – 1643) la Veneţia, şi alţii. Între aceştia Monteverdi se remarcă in arta madrigalului, iar stilul lui Palestrina va servi drept model de scriitură pentru muzica religioasă a epocii. Franţa este copleşită de renume ca: Jean Muton (1450 – 1520), Clement Jannequin (1480 – 1560) – cel care crează chansona descriptivă –, Claude Le Jeune (1527 – 1600) – cel care consacrară psalmii hughenoţi –, Jaques Maudit (1557 – 1570), ş. a.
În Germania se crează coralul protestant, primul autor fiind Johann Walter (1496 – 1570). Alţi reprezentanţi importanţi sunt Thomas Stoltzer, Hans Leo Hassler, Michael Praetorius, ş. a.
Compozitorii renascentişti spanioli vor compune în mare parte muzică religioasă, dar şi madrigale, canciones şi villancicos, destăinuind spiritul muzicii andaluze, castiliene, catalane.
În Anglia se remarcă compozitorii Thomas Morlez, John Dowland, Thomas Tomkins, John Wilbze, Orlando Gibons, ş. a.
Polifonia imitativă ia amploare, iar suprapunerea liniilor melodice în polifonie se bazează pe raportul consonanţă – disonanţă. Se observă şi tendinţe spre omofonie. Polifonia are la bază o gândire lineară. Fiecare voce este bine construită melodic iar vocile sunt egale ca importanţă. Centrul muzical al Europei în secolul al XVI-lea fiind Italia, cantabilitatea specifică cântecului popular italian influenţează tehnica polifonică flamandă.
[1] Vasile Iliuţ - O carte a stilurilor muzicale, Editura Academiei de muzică, Bucureşti, 1996, vol. I, pag. 199.
II Clasicismul
Clasicismul desemnează un curent literar-artistic apărut în Franţa secolului al XVII-lea, ale cărui principii s-au extins în întreaga Europă. S-a manifestat treptat în toate domeniile artei. Acest curent cultiva supremaţia pricipiilor morale şi raţionale asupra fanteziilor şi pasiunilor, datoria faţă de patrie, religie, familie sau onoare fiind mai presus de sentimentele personale, interesele generale primând asupra celor individuale.
În această perioadă Europa a cunoscut unele momente de echilibru datorate monarhiei, care a jucat rolul de arbitru între aristocraţie şi burghezia aflată în ascensiune, însă au existat şi frământări politice, războaie (Războiul de şapte ani – 1756-1763[1]), care au influenţat implicit cultura, economia şi spiritualitatea societăţilor vremii.
Pornind de la modelele sculpturii, arhitecturii şi literaturii Greciei antice, considerate întruchipări perfecte ale idealului de frumuseţe armonioasă, echilibrată, clasicismul aspira să reflecte realitatea în opere de artă desăvârşite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseţii morale.
Clasicismul muzical cuprinde cu aproximaţie a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi începutul celui de al XIX-lea. Această perioadă mai este numită şi clasicismul muzical vienez, deoarece activitatea celor trei mari compozitori care şi-au pus amprenta grea asupra istoriei muzicii, şi anume Joseph Haydn (1732 – 1809), Wolfgang Amadeus Mozart (1756 – 1791) şi Ludwig van Beethoven (1770 – 1827), a fost strâns legată de Viena. Clasicismul vienez nu apare ca un fenomen izolat şi spontan, el a avut predecesori care i-au pregătit strălucirea: Giovanni Batista Sammartini (1698 – 1775), Carl Philipp Emanuel Bach (1714 – 1788), Cristoph Willibald Gluck (1714 – 1787), Johann Stamitz (1717 – 1757), toţi preced prin strădaniile lor realizările de mai târziu ale compozitorilor clasici vienezi.
[1] Acest război a fost primul conflict din istorie care a avut lupte pe tot globul şi în care cea mai mare parte a combatanţilor au fost naţiuni europene sau coloniile lor de peste mări: pe de-o parte Prusia, Regatul Marii Britanii şi Hanovra, pe de altă parte Austria, Regatul Francez, Electoratul Saxonia, Imperiul Rus şi Suedia. Spania şi Portugalia au fost atrase mai târziu în conflict, iar forţele olandeze neutre au fost atacate în India. Rezultatul cel mai evident al războiului a fost decăderea puterii Franţei (atât în Americi cât şi pe continentul european) şi transformarea Marii Britanii într-o putere colonială dominantă. Marina franceză a fost grav redusă iar British East India Company a cucerit cea mai importantă poziţie în India, colonie care devenea astfel "nestemata coroanei Imperiului Britanic". (www.ro.wikipedia.org)
